Plânsete

În ochii-mi verzi crește și se naște-o făptură
Ce-mi frânge copacii și-i usucă-n furtună 
În picioarele-mi reci se răsfrânge-o durere
Când inima tace în propria-mi cădere

Iar mâinile-mi frânte rămân în stagnare  
Și celule meschine îmi cer alinare 
Dar în haosul zilei tot se aude chemarea 
De valuri, de nisip ce-mi surpă uitarea 

În plânsete sumbre îmi arde pământul 
Și Dumnezeu se întoarce ingropându-și cuvântul 
Vocile-mi cântă și-n groază-mi șoptesc
Că ochii-mi verzi plâng dar nu vreau să-i opresc 

Un urlet prelung îmi șuieră în minte 
C-am degete rupte înfipte în tâmple 
Și iată chemarea cum în coaste-mi dispare 
Iar tot ce e viu se pierde sau moare. 

Un adevăr a rămas pierdut printre rânduri 
Când ura și teama nu mai străbat orizonturi 
Când din tutun și iubire se nasc fragede patimi 
Un Dumnezeu a murit în propriile-mi lacrimi