Si pleacă..
Şi eu rămân..
Eu rămân mereu..
Închid ochii şi visez, mă ascund de privirea lor, a tuturor. Nu vreau să fiu văzută, vreau să rămân neaflată, necautată, neştiută. Eu şi cu tine, eu şi cu visele mele, noi..
Noi ascunşi de lume, păstraţi într-o cutie ca nişte jucării noi de care ţi-e milă să te atingi ca să nu le strici. Noi am putea fi fericiţi pentru că formăm cel mai complex „ eu şi cu tine”.
Si rămâne..
Şi iubeşte..
Plecăm..
Acum zâmbesc, acum îmi deschid aripile şi mă pregătesc să zbor ca apoi să aterizez forţat. Nu-ţi mai simt atingerea caldă şi plăpândă, nu mai vâd izvorul verde în ochii tăi. Nu mai cred, m-am pierdut, mi-am străpuns singură inima cu privirea ta. Mi-am reamintit-o de atâtea ori încât îmi tremură sufletul. Dar nu m-am pierdut împotriva voinţei mele, eu am căutat infinitul cu sau fără tine. Şi l-am găsit adânc în mine, în pielea mea arsă de soare, în ochii mei atât de trişti şi misterioşi, în suflul meu greu şi apăsat ca după o alergare lungă. Eu sunt infinitul tău iar mâinile tale se pot confunda cu aerul. Oricând mâinile tale se pot confunda cu ale mele. Oricând, oricând...
Şi zâmbeşte..
Şi-şi păstrează enigma..
Mă întorc..
Aici, unde iubesc atâţia oameni dar ei nu ştiu asta. Ei îşi curăţă pantofii cu manşetele unei foste cămăşi de forţă, ajustate acum pe masura nebuniei de care eu nu ma mai impiedic asa des. În nebunia în care eu nu mă mai regăsesc şi am impresia că plutesc într un loc în care se retrag aparenţele nefericirii, un loc care nu seamănă deloc cu acesta. Un loc care mă atrage şi care mi te reaminteşte pe tine aşa cum erai tu. Aşa cum eram noi, transparenţi, plutitori, aiuriţi.. Lumea îmi permite să fiu aiurită, îmi permite să înţeleg lucrurile cum vreau eu, dar mă încăpăţânez să urmez regulile. Mă încăpăţânez să merg exact pe linia trasată cu albastru in jurul vieţii mele. Nu deraiez, nu ocolesc.. merg încet şi cu paşi mici ....
Şi uită..
Şi viseaza..
Te întorci..
Nu te recunosc, nu ma recunoşti, nu mai formăm nimic. Mâinile tale s-au înnegrit, te-ai transformat în plumb, nu mai semeni cu mine, nu mai poţi fi confundat cu aerul. Eşti greu..
Îţi zâmbesc şi-mi zâmbeşti. Arătăm ca doi copii pierduţi care abia aşteaptă să strige dupa mama. Nişte copii strâmtoraţi de lumea din jur. Nişte copii striviţi de sufletele pierdute ale altora, de lacrimile negre strânse de-a lungul timpului.
Şi îmi simt corpul slăbit de costumul uriaş al amintirilor, îmi simt ochii grei şi pielea fierbinte. Te văd, te aud.. eşti lângă mine..
Încă visează ..
Ne imbrătişăm..
Ne întoarcem..
Dar visul nu mai continuă. El se sfârşeşte dimineaţa când dispare bezna, când mă loveşte în faţă un aer meschin, când trebuie să stau dreaptă chiar dacă nu-mi simt picioarele, când trebuie să zâmbesc şi să înghit în sec.
Acum nu mai aştept decât o nouă formă, o carcasă de schimb cu care să pot înota în marea de dileme ce mă înconjoară..
Inainte eşecurile erau fapte neaflate pe care le împingeam sub pat cu discreţie şi de care mi se făcea întodeauna frică noaptea.
Acum nu mi mai rămâne decât să mi le asum. Sunt ale mele, le vreau şi le iau cu mine trecând cu aceiaşi paşi mici pe strada cu linie continuă. Câteodată mă mai opresc să o admir..
Şi rămân..
Şi pleacă..
Eu mereu rămân...
